Dies Irae

Religious-themed suite which combines tonalism, free atonalism and a mix of modalism. / Lucrarea subîntinde trei secțiuni, toate utilizând un amalgam de modalism, tonalism și atonalism liber

Viktor Vasnetsov, The last judgement, 1904 / Viktor Vasnetsov, Judecata de Apoi, 1904

English Summary

I wrote Dies Irae (“Day of Wrath”) during the first semester as a composition student, and I still hold it as my first significant work of my creation. The piece is a three sections, religious-themed suite with Latin names: a fantasia, Memini tremendae diei ilius (“I Envision that Fearful Day”); a fugue, Libera me, Domine (“Deliver me, O Lord”); and a passacaglia, Ad Te Domine, clamavi (“I Call to You, Lord”). Music is dense and clearly draws upon Bach, Liszt, Grieg, Reger, Ligeti, Messiaen, George Enescu, Sigismund Toduță, Aurel Stroe and the romanian Byzantine music. Its texture combines tonalism, free atonalism and a mix of modalism, which is rooted in Messiaen’s modes of limited transposition and early church music, both Byzantine and Gregorian. The score makes use of some twentieth century avant-garde notation and concludes by quoting a Romanian Byzantine chant.

Copyright Waiver / Derogare de la drepturile de autor

According to Romanian copyright rules, you can freely use copyrighted works for academic / didactic purposes, as well as for any activity that does not result in an income. For any other uses you must obtain written permission from the current copyright owner (see Imprint table).

Conform regulilor de copyright din România, puteți utiliza gratuit lucrări protejate prin drepturi de autor în scopuri academice / didactice, precum și pentru orice activitate care nu are drept rezultat un venit. Pentru alte utilizări, trebuie să obțineți permisiunea scrisă de la proprietarul actual al drepturilor de autor (consultați tabelul Caseta Tehnică).

Imprint / Caseta tehnică

Title / Titlu: Dies Irae
Orchestration / Instrumentație: Piano / Pian
Lyrics / Text:
Length / Lungime: 00:16:34 min.
Condition / Stare: Finished / Terminată
Completed on / An terminare: 2001
Premiered on / An premieră:
Honours / Distincții:
Current Copyright Holder / Deținătorul actual al dreptului de autor: Claudius Iacob
Tags / Etichete
classical / clasic, completed / terminată, contemporary / contemporan, mild dissonance / disonanțe moi, piano / pian, with audio / înregistrarea disponibilă, with score / partitura disponibilă

Note de program

Dies Irae („Ziua mâniei”, expresie care în imagistica abrahamică semnifică Judecata de apoi) este o piesă „de școală” – scrisă la 19-20 de ani, în primul semestru de Conservator – și, totodată, prima lucrare de muzică cultă din creația mea pe care o consider, strict muzical vorbind, semnificativă.

Partitura este, în general, densă. Pe alocuri, muzica este cu greu reprezentabilă în notație, darămite interpretabilă – până într-acolo încât, cel mai probabil, niciun interpret nu va putea reda vreodată toate semnele din acest text muzical. Influențele sunt clar recognoscibile: Bach, Liszt, Grieg, Reger, Ligeti, Messiaen, George Enescu, Sigismund Toduță, Aurel Stroe, muzica bizantină românească (când compuneam această muzică eram proaspăt ieșit de pe bâncile Seminarului Teologic Ortodox din București). În cele câteva sute de măsuri ale piesei se înghesuie aproape toate modurile de scriitură neconvențională despre care apucasem să învăț în primele cinci luni de Conservator – cu fervoarea, naivitatea și nesiguranța învățăcelului, care este convins că trebuie să citeze din toate cărțile pe care le-a citit, ca să-i convingă pe ceilalți (și pe sine) de erudiția și de valoarea sa (evident, este o abordare la care am renunțat în timp, pe măsură ce mi-am găsit un glas și o expresie muzicală proprie).

Lucrarea se organizează ca o suită și subîntinde trei secțiuni, fiecare cu expresie și alcătuire formală proprie, însă toate utilizând același mod de organizare a înălțimilor (un amalgam de modalism, tonalism și atonalism liber) și același fond melodic preponderent bizantin, „condimentat” pe alocuri cu unele apariții gregoriene.

Prima parte are o formă liberă – mult prea liberă, pe care titulatura fantasia nu reușește să o răscumpere suficient – ceea ce m-a obligat la adoptarea unor forme foarte stricte în părțile ulterioare (fugă și passacaglie). Caracterul ei este impetuos, haotic, rapsodic. Nu există propriu-zis travaliu tematic sau procedee dezvoltătoare. Motivul suspinului (Seufzermotiv, secunda mică descendentă pe un picior metric de troheu) este subtextul pe care se clădește întregul material, la concurență cu scara eh-urilor bizantine II și VI (cunoscute ca „moduri cromatice” datorită prezenței secundei mărite). Aceste elemente, împreună cu relația armonică „falsă” de terță mică ascendentă (de exemplu, do – mi – sol care progresează la mi– sol – si în loc de mi – sol– si) dau piesei caracterul sumbru, tânguitor și mistic, și împreună cu clusterele agresive i-au inspirat și titlul: Memini tremendae diei ilius („Îmi amintesc de acea zi înfricoșătoare”, sau „Gândesc la ziua cea înfricoșată” cum este tradus, poetic, dar imprecis, într-o foarte veche cântare bisericească ortodoxă română, Sedealna de pocăință, glas VI, Triod).

Partea a doua este o fugă (cu unele licențe), la patru voci, pe o temă proprie – un incipit de coral gregorian imaginat, pe textul „Libera me, Domine, de morte eterna” („Scapă-mă, Doamne, de moartea cea veșnică”), text inclus în cultul romano-catolic în slujba pentru morți, parte a ultimului grup de rugăciuni care se rostește sau se cântă înainte de îngropare – de unde și titlul secțiunii. Secțiunea forțează o „fugă modală”, procedând la adaptarea unei forme muzicale prin excelență tonală (fuga) la un mod de organizare a sunetelor ce-i este impropriu, anume cel modal. În această a doua parte, armonia este în principiu rezultanta verticală a materialului melodic etalat de cele patru voci (deși a existat și un anume grad de control armonic), care la rândul lui este rezultatul exploatării exhaustive a temei inițiale și a ethosului modal gregorian. În ciuda modulațiilor și transpozițiilor, cromatismul nu este definitoriu aici, așa că, ceea ce „se aude” în cele din urmă – din punct de vedere armonic – este un fel de armonie pan-diatonică, o succesiune de clustere pe clapele albe ale pianului, de „grosimi” și „densități” variabile. Pe lângă materialul tematic mai puțin obișnuit, de interes este și ritmul, mai cu seamă că stretto-ul – suprapunerea parțială a subiectului unei fugi cu răspunsul său – este principala manieră de imitație folosită. În încercarea de a imita, sau sugera cât mai fidel prozodia naturală a textului implicit, am apelat la desființarea cadrului metric prin individualizarea ritmică completă a fiecărei voci. Piesa este notată în 4/8, pentru a se putea executa, însă fiecare voce alternează liber grupuri ritmice de două, trei, patru și cinci optimi, rezultând, cel puțin în teorie, o infrastructură de poliritmii, o „melodie de ritmuri”. În practică, apariția mult prea frecventă a situației „notă-contra-notă” amenință întregul eșafodaj polifonic, secțiunea având tendința să sune „mecanic” și „troncănit”, o situație pe care, pentru a o eluda, interpretul trebuie să dea dovadă de multă inventivitate.

Partea a treia este o passacaglia cu titlul Ad Te Domine, clamavi, titlu ce aproximează începutul Psalmului 130: „De profundis clamavi ad Te, Domine” – psalm care, în versiunea românească cea mai uzitată păstrează până astăzi ecourile traducerii lui Dosoftei, și începe astfel: „Dintru adâncuri strigat-am către Tine, Doamne”. Textul se regăsește ca atare în cultul tuturor confesiunilor creștine, iar cel ortodox include inclusiv o cântare în slujba Vecerniei, „Doamne, strigat-am către Tine” – ce-i drept, bazată pe Psalmul 140, care însă în Vulgata începe cu o formulare ușor diferită („Domine, clamavi ad te: exaudi me”). Această pasacalie este foarte apropiată în spirit și realizare de cea a lui Sigismund Toduță, realizată pe tema unui colind cu tematică pascală cules din Oltenia („Doamne Iisuse Hristoase/Tu ești zori prealuminoase”, etc). Tema mea (originală) este un rudiment de monodie bizantină (sau o monodie bizantină schematizată), ce poate fi circumscrisă eh-urilor (moduri bizantine, numite și „glasuri”) I sau V, în diverse transpoziții. Tratarea armonică urmărește atât un filon pan-diatonic (corespunzător celor două moduri amintite mai sus) cât și unul cromatic, care aproximează eh-urile II și VI. Variațiile temei sunt foarte libere, în câteva dintre ele aceasta fiind abia sugerată prin pilonii melodici componenți. Finalul secțiunii abandonează fără avertismente forma de pasacalie, și reia atmosfera, scriitura și câteva elemente de material din partea I, încheind piesa cu un citat dintr-o cântare bizantină calofonică, „Doamne, femeia ceea ce căzuse” (Stihoavna din Utrenia din Miercurea cea Mare, o variantă adaptată după Dimitrie Suceveanu, în eh-ul VIII; fragmentul de text corespunzător citatului este „Vai, vai mie”).

Dies Irae a fost, așadar, o piesă foarte muncită. Însă în ciuda efortului considerabil pe care l-a implicat acest proiect, dacă privesc muzica rezultată cu ochii de acum, observ multe lipsuri și multe aspecte care mă nemulțumesc – bunăoară scriitura mea pianistică, aflată clar în formare la momentul respectiv, sau abilitățile mele limitate de exploatare a materialului sonor, pe care le-am compensat întrucâtva prin abundența unei inventivități melodice și armonice efervescente, proprie vârstei și începătorilor. Dar, totodată, mi se pare că Dies Irae sintetizează foarte bine principalele trăsături stilistice din care mi-am dezvoltat ulterior limbajul componistic: sinteza dintre atonalismul liber și modalism (la rândul său, o sinteză între Messiaen și modurile vechi bisericești – bizantine și gregoriene), filonul mistic, fascinația pentru armonia densă și coralurile austere, „nude”, fără înfrumusețări, motivul suspinului, ș.a. Probabil și mulțumită acestui fapt, în ciuda multelor revizii prin care a trecut (2011, 2014, 2018, 2020), piesa își păstrează, aproape nealterat, caracterul inițial.