Ici-bas (Here Below / Aici jos)

Note de program

Inspirată de Recviemul de război (1962) al lui Benjamin Britten, lucrarea Ici-bas este de asemenea o lucrare muzicală non-liturgică, dar cu tematică religioasă.

De opus-ul sus-amintit, care i-a slujit atât drept model cât și ca mobil de creație, o leagă particularități de abordare (genul vocal-simfonic, destinația concertantă, utilizarea drept calapod și referință compozițională a unei slujbe din Biserica apuseană, în acest caz, litania, o slujbă de pomenire), dar mai ales afinități de natură conceptuală: ca și Recviemul lui Britten, și lucrarea mea opune (prin textul literar cântat de cei opt soliști corifei) lumii sacre, spirituale (și, concret, hristianice) – pe cea seculară, desacralizată, prizonieră a unui cerc vicios de contemplare a iminentului sfârșit, a propriei deșertăciuni și deznădejdi, pe care de altfel le alimentează și amplifică.

Prima, ilustrată printr-un imn adresat Sf. Fecioare Maria (cules din Viridarium Marianum septemplici rosario, variis exercitiis, exemplis ut plantationibus peramoenum, după Gasparem Bellerum, 1615), iar cealaltă, prin poezia lui René-François Sully-Prudhomme, Ici-bas, care dă și titlul lucrării.

Spre deosebire de Britten însă, care a ales să adâncească și să exploreze conflictul, opțiunea mea a fost să îl demasc, să îl demontez, pentru a susține teza care hrănește, în plan filozofic, aproape toate lucrările scrise de mine în ultimii ani, anume că lumea seculară își este singură călău, și singura cauză a nefericirii sale, prin izgonirea dimensiunii sacre (singura aducătoare de rost) din existența sa. În acest sens trebuie interpretată ultima secvență a lucrării, în care cele două „facțiuni”, aparent ireconciliabile, respectiv vocile soliste de femei și cele de bărbați, deși prizoniere fiecare câte unei singure surse literare, par a se reuni prin semantică: femeile cântă „Amen”, iar bărbații, în același timp, ”Toujours”; tot ca un fel de Amen, secular, neputincios, dar vădind năzuința apodictică a omului, oricât de căzut sau străin de Dumnezeu ar fi, către inextricabilitatea originară.

Piesa se sustrage cu obstinare idiomului narativ, în ciuda faptului că acestuia îi datorează, inevitabil, existența: o lucrare vocal-instrumentală, mai cu seamă una în care vocea cântă text, nu doar vocaliză (precum în utilizările coloristice pe care i le dă Debussy) promite, dacă nu chiar datorează o dramaturgie pregnantă și o narativitate pe măsură. Printr-un susținut refuz, însă, Ici Bas alege să-și ducă existența nesigură într-un tărâm aflat la granița dintre oniric și contemplație, între asceza și delăsare. Cumva asemenea icoanelor bizantine, ea tratează cu un refuz principial invitația de a picturaliza orice mundanitate: ironia, râsul, sarcasmul, patima; nimic din toate acestea. Nimic în afara contemplarii lui Dumnezeu. Rezultatul este o muzica frustă, aflata la limita dintre sublim și caduc, dintre zbor și înfrânare, o interminabila virtualitate ce-și conține în sine mobilele nemișcării sale avântate: un imobil vector ascendent, o perpetuă pregatire pentru un zbor niciodata început.

Ici Bas este o muzică care nu îndraznește să traiască, dar nu se indură să moară: drept care, viețuieste agățată la îngemănarea dintre două lumi, nădăjduind nemărturisit la un ajutor străin, care să o smulgă în oricare parte. Însă orice ajutor întârzie, iar sunetul i se stinge în cele din urmă, în modestia din care a luat viață, și în regretul surd de a nu fi îndrăznit să fie, cu adevărat, nicicând. Este o oglindă a condiției umane în contemporaneitate: chemată la o dumnezeire pe care a refuzat-o pentru a o plânge apoi o eternitate; și găsindu-și în doar liniștea resemnată a plânsului lăuntric, și cumplit de tăinuit, unica mângâiere.

Contrar oricăror așteptări, lumea de jos, teluricul, lamento-ul condiției căzute a umanului, este mai degrabă ridiculizat decât dramatizat, faptul fiind ușor observabil prin aluziile hollywoodiene din orchestrație. Intenția este una scolastică, mergând pe un declarat filon al teologiei sistematice din Apus: sursa nefericirii în această vale a plângerii este o perpetuare a unui act de refuz a sacrului, a actului recuperator hristic: în consecință, orice lamento ce nu implică penitență și reorientare pe un vector ascendent este futil și chiar ilar, întrucat își conține în sine garantul nefericirii pe care o deplânge.

Ici-bas este un eikon al rătăcirii între două lumi, cea spirituală, imuabilă, extatică, plină de lumină, și cea materială, într-o perpetuă decădere, dezagregare și dezamăgire. Deși construită pe ideea opoziției, nu iși propune să releve și să intensifice opoziția celor două realități evocate, ci doar să picturalizeze condiția umană, pururi rătăcitoare între transcendent și imanent, muzica propunând, ultimamente, înalțarea omului către celest, către spiritual (concret, prin textul piesei, către Hristos) ca soluție la insațietatea lumii de aici (“Celui ce va bea din această apă îi va fi iarăși sete” – Ioan, 4:13).