Note de program

Mobilul extra-muzical al acestei piese cu alcătuire eterogenă și expresie schimbătoare l-au constituit versurile neo-expresioniste ale poetului Vlad Dobrescu, în special poeziile sale Prolog și Pădurea.

Plasate în stranietatea unui univers ce amintește de poveștile alienante – multe cu final suicid – ale lui Hermann Hesse, aceste două texte – fără să fi găsit drum către includerea lor ca atare în creația muzicală de față (pentru că piesa nu este un lied) – i-au creionat atmosfera, și i-au modelat – mai mult sau mai puțin grosier – rudimentul de dramaturgie muzicală ce o încheagă.

Primul text, Prolog, sub pretextul schițării unei povești vânătorești (desfășurată într-o dimineață plină de ceață și de ninsoare) explorează spaimele lăuntrice ale unuia dintre personaje, până la finalul poeziei manipularea abilă a metaforelor reușind să sădească în cititor gândul că de fapt cei doi nu merg la vânătoare, și că, cel mai probabil, doar unul se va întoarce. În cea de-a doua poezie, Pădurea, planul contemplativ este migrat subtil către unul suprarealist, fascinația personajului pentru o pădure seculară împietrindu-l propriu-zis, și – într-un final – transformându-l efectiv în arbore.

În lumina celor de mai sus, Pădurea din vis este o piesă de atmosferă, cu imixtiuni narative reduse ca întindere și amplitudine, și clar delimitate. Din punct de vedere compozițional, este o lucrare intens armonică, construită în jurul unui filon pan- și poli-tonal, cu momente ocazionale (și discrete) de atonalism liber. Cu rădăcini în „melodia de tonuri colorate” a celei de-a doua școli vieneze (în fapt, cu similarități clare cu cea de-a treia dintre cele Cinci piese pentru orchestră, op. 16, ale lui Arnold Schönberg – numită în multe ediții Farben, „Culori”) muzica de față produce, în mod neverosimil, disonanță prin amalgamarea de consonanțe: un număr de entități armonice, fiecare consonantă în sine, se suprapun schimbându-și permanent pregnanța și culoarea instrumentală. Rezultatul este o sonoritate în permanentă schimbare –intenția fiind obținerea unui curcubeu în perpetuă mișcare, a unei continue metamorfoze cromatice, al unui amestec de sunete în egală măsură „nedefinit consonant” și „nedefinit disonant”.

În slujba acestui deziderat, orchestrația este una mai degrabă simfonică decât camerală. Instrumentele nu urmează calea auto-afirmării, nu există pasaje de virtuozitate care să le pună în valoare ca entități distincte, ci mai degrabă toate funcționează ca un unic instrument multi-timbral.

Melodica piesei – în porțiunile în care putem vorbi de melodie, piesa fiind mai degrabă „atmosferică”, de „stare”, decât narativă – agregă două surse foarte distincte și imediat recognoscibile pentru ascultătorul educat de muzică cultă vest-europeană: fascinația ornitologică a lui Olivier Messiaen și teoria afectelor din Baroc. Prima, cu un pronunțat caracter pictural, descriptiv, non-evolutiv, face exclusiv oficiul de a evoca, alături de armoniile difuze, decorul – forestier, vag definit – în care se consumă rudimentul de acțiune al celor două creații poetice. Cea de a doua, cu scop declarat narativ, dramaturgic, oferă o expresie extrem de austeră, scolastică, descărnată de orice bagaj ornamental, austeritate egalată doar de retorica fermă, univocă – vizibilă prin opțiunile intervalice, prin frazarea ostentativă, dispunerea într-un ambitus restrâns, și trimiterile discrete către universul coralului gregorian.

Deși nu aderă la nicio schemă formală încetățenită, muzica își relevă modalitatea de organizare a materialului sonor de la prima audiție: un nucleu, un „miez tare”, constituit dintr-un discurs narativ, de o indiscutabilă vocalitate (și relativă stabilitate armonică) este „străpuns” sporadic de un număr (limitat) de structuri recognoscibile, descriptive, care evoluează fiecare abia perceptibil pe un traseu propriu către împlinirea sa muzicală.

Din toată această luptă pentru supremație a diverselor planuri, se desprinde imaginea unei deveniri fragmentate dar inteligibile, a unei muzici care – asemenea textului poetic ce a provocat-o – pendulează între hipnotic și oniric, între contemplație și angoasă, îmbinând în permanență narațiunea cu reveria.